Nu cred că există o familie din România care să nu fi plătit cu suferință și sânge participarea Țării la conflictele mondiale ale veacului trecut.
Imaginea celor căzuți se estompează cu fiecare generație, astăzi singurele probe ale jertfei și ale trecerii lor prin această lume fiind pietrele de mormânt și fotografiile îngălbenite păstrate în arhivele familiilor. Este un fenomen natural și nu aparține anume poporului român ci dimpotrivă, este general uman și toate neamurile lumii se străduie să păstreze faptele trecutului în feluri proprii. Memoria celor care nu mai sunt este esențială pentru păstrarea conștiinței de sine a unei colectivități, de la familie la națiune. Fiecare popor are cultul morților săi și, pe cât posibil, respectul morților altor popoare. Pot exemplifica aducând aminte zecile, sutele de cimitire militare ale altor armate care pot fi găsite peste tot în România. Cimitirele soldaților sovietici, ale soldaților germani sau unguri, ca să vorbim despre cei cu care ne-am înfruntat direct, cimitirul aviatorilor britanici sau americani, cimitirele soldaților italieni, cu care nu ne-am bătut, dar care au murit în România ca prizonieri de război, cimitirele soldaților francezi ori monumentele ridicate de-a lungul vremii pentru a păstra amintirea unora sau altora. Multe dintre aceste locuri de veci și de amintire au fost și sunt îngrijite de către autoritățile românești. Sunt și altele îngrijite de către cei de acasă, de cei care i-au trimis să moară aici. Am rămas cu totul impresionat de modul în care Germania, prin diferite organizații obștești sau private, se îngrijește de cei căzuți sub steagul ei. Citisem mai multe cărți despre unitatea de parașutiști a generalului Karl Student, care a efectuat prima și singura operațiune de desant aerian, de amploare, a armatei germane, cucerirea aeroportului Maleme din Creta. Atunci au murit peste 4000 de tineri parașutiști germani, doborâți de apărătorii englezi și greci. În urma eșecului total al operațiunii, Adolf Hitler a interzis pentru viitor efectuarea unor astfel de operațiuni. Parașutiștii germani au aterizat cu toții în tranșee. Am ajuns și eu la Maleme, în extrema vestică a insulei, lângă marea bază militară navală americană, și am vizitat cimitirul militar. E impresionant! O coastă de deal umbrită de roșcovi uriași, acoperită de morminte îngrijite, cu inscripții de identificare a fiecărui căzut, cu data nașterii și cea a morții, aceasta din urmă fiind aceeași la toți. Coroane, felinare, cruci, flori. Ordine, disciplină și respect. Desigur, nu m-am lăsat până n-am găsit o chichiță în toată acea maiestuoasă demonstrație de neuitare. Am descoperit că un parașutist german de 23 de ani , pe numele său Richard Perkhun, fusese îngropat de două ori. Avea două morminte. Am verificat și eu tot de două ori data nașterii și numele. Erau aceleași. Un mormânt era în rândurile de jos, al doilea era undeva în ultimul rând. Cred că familia soldatului n-a găsit, de emoție, de grabă, cine știe, mormântul inițial și a insistat să i se facă o piatră de amintire. Și i-au făcut. Subliniez – au insistat să-i facă! Era vorba de un soldat german mort în Creta, adică într-o țară pe care voia să o cucerească dar n-a reușit și din cauza aceasta țara lui a ajuns o țară învinsă.
Cum adică? Învinșii insistă să fie pomeniți? Ei bine, da. Nu doar că doresc, chiar insistă! Am văzut, în drumurile mele și cimitirul Piskarevskii din fostul Leningrad unde sunt înhumații cei căzuți în timpul blocadei. Uriaș, rece, care îți îngheață sufletul. Am fost în Bretagne la câteva cimitire militare unde sunt îngropați soldații din Bretagne căzuți în primul război mondial. Acolo sunt soldații care au fost uciși de inamic deoarece nu înțelegeau ordinele date de ofițeri în limba franceză. Ei erau țărani bretoni care nu știau limba franceză. Franceza, atunci, se învăța doar la școală. Ei nu trecuseră pe acolo. Am văzut și cimitire italiene, cele mai multe dintre ele loc de preumblare pentru pensionari, un fel de câmp de trecere în cealaltă lume, umbros și plin de păsări și pisici. Peste tot cei căzuți stau unii lângă alții, poate în locuri diferite dar în aceeași atenție publică vie și sensibilă. Există și un motiv – cultul strămoșilor este de fapt legătura trainică și nevăzută care ține o națiune unită, care o face capabilă să înainteze în istorie. A existat o vreme în care poporul era considerat o entitate care includea pe cei morți, pe cei vii și pe cei viitori. Războiul mondial a spulberat această entitate, au contat doar supraviețuitorii. Dar încetul cu încetul cei vii i-au chemat în ajutor, pentru a trece greul, pe cei morți.. Dar nu chiar toți cei vii ci doar cei care au avut conștiință de sine, cu orice preț și în orice împrejurări..
Am făcut acest excurs pentru a înțelege de fapt ce mă doare. Mă doare faptul că din ce în ce mai mulți dintre români consideră că de fapt nu au trecut și nici nu au nevoie de trecut. Sau, altfel spus, puțin le pasă de trecut. Nu mai au străbunici, bunici și tot mai des, nici părinți. Au murit cu toții deci nu mai contează. Nu mai contează pentru ce? Pentru viitor? Pentru prezent? E un fel de a spăla putina din istorie. Nu vorbesc despre cei care au avut părinți austrieci, ei sunt români, cumva, dar copii lor vor fi sigur americani. Sau, poate , ruși. Ori chinezi. Vorbesc despre majoritatea care are responsabilitatea existenței sale naționale. Renunțarea la sine înseamnă dispariția unui mod de a fi, a unei limbi, a unei culturi. Oameni vor mai fi, dar altfel de oameni. Fără strămoși și fără urmași. Ceva ni se întâmplă de câtva timp. Ne decolorăm, ne pierdem contururile, dimensiunile și greutatea specifică..
În anul 2004 am vizitat , prin bunăvoința și amabilitatea domnului Gheorghe Tinca, atunci Ambasadorul României în Republica Ceha, Moravia, orașul Brno. În Moravia, există o comunitate de ” valahi” ( vallasko) despre care știam câte ceva din cartea despre migrațiile românești a profesorului Meteș. Acolo, la Brno, am vizitat complexul cimitirelor militare unde se află înhumați militari germani, americani, ruși. Un memorial adevărat. Alături, într-un fel de pârloagă erau câteva movilițe năpădite de bălării. Acolo, se aflau cei peste 3600 de militari români căzuți în luptele cu armata germană. Am roșit brusc și intens. Tatăl meu a fost pe acest front. El s-a întors, prietenii lui unii da, alții nu. Erau de aceeași vârstă cu cei care se aflau sub brusturi. Ambasadorul Tinca mi-a spus că va face tot ce este posibil să îndrepte lucrurile! Faptul că fusese Ministru al Apărării m-a determinat să-i dau crezare. Din câte știu, a făcut ce trebuia. Avem un cimitir militar românesc la Brno. Asta m-a făcut să privesc mai atent la ce ni se întâmpla.
Strigăt de durere la Cimitirul Eroilor din Sinaia!
Omul de televiziune, un profesionist real, Mihai Tatulici a organizat în acel an un teledon pentru victimele uriașului tsunami din Thailanda. A fost un mare succes, românii sunt oameni care știu ce înseamnă nenorocirea. În urma acestui succes, doamna ministru al Culturii, Mona Muscă, a avut inițiativa convocării ad hoc a mai multor responsabili din cultura națională și a unor personalități intelectuale care reprezintă gândirea românească. Nu trebuie să-i nominalizez, sunt aceiași, dintotdeauna. Convocarea avea drept scop identificarea unei teme importante pentru un teledon. O temă de importanță, carevasăzică. S-au spus multe lucruri. Chiar și eu am avut o idee – un teledon pentru militarii români care zac în pământ și nimeni nu știe unde sunt. În Federația Rusă, sunt locuri unde se află soldații români sub iarbă, tot acolo sunt soldații germani, italieni, belgieni, spanioli , unguri, dar sub cruci. Să le punem și noi o cruce cuvenită, așa cum soldații sovietici au steluța cuvenită fiecăruia în toată România. . Tăcere. Vorba poetului- o tăcere asurzitoare. Apoi, discuția a continuat nestingherită, privind cele mai fanteziste subiecte. La ieșire, unul dintre participanți, o romancieră de renume, mă oprește și-mi zice – cum poți să propui așa ceva? Ce vor zice Aliații, prietenii noștri? Soldații ăia au luptat împotriva lor!
Orice comentariu este de prisos. Am înțeles că nu mai există viitor, pentru noi, pentru români. Când te sperii de propria umbră…
In Cimitirul „Reinvierea” din Bucuresti, un lacas vechi de peste o suta de ani, odihnesc spre vesnica pomenire, ofiteri si soldati ucisi la Stalingrad unde n-aveau ce sa caute. Mi se umezesc ochii, de fiecare data, cand aprind o lumanare la poza tanarului soldat, in uniforma si purtand pusca cu baioneta, langa inscriptia „disparut pe front in 1942”, el fiind nascut in 1918. Este vecin cu mortii mei dragi, asa am aflat de la rudele eroului, ca trupul nu i-a mai fost niciodata recuperat, dar, intemeiase pana la 24 ani o familie minunata Guda Iancu. La cativa metri, este mormantul unui ofiter in uniforma (maior, probabil) si la el aprind cate o lumanare, de fiecare data. „mort pe front in 1942 la Stalingrad”, Ce ne-a trebuit sa fim carne de tun, pt Hitler si nazisti ?! Nenorocita asta de istorie se repeta ?
„Nu cred că există o familie …”
ba da,sint familii:
au dat shpaga!
stim „un caz”
e mai tragic decat la hollywood,
„megiesilor”(vecinii aia…)
le-am da cu bomba cu hidrogen fara scrupule!
restu nici nu merita citit
daca asa a ales dobitocu asta sinistru sa inceapa!
sa va intristati, asa-i lumea. ne… care au ajuns in diverse functii au distrus spiritul Romaniei. Cel putin de la 1877 stramosii mei au luptat in patru razboaie si ultimul se odihneste la Zvolen. Pana a venit Basescu inca mai eram un idialist, mi-am crescut copiii in iubire de tara si cinste, azi regret. Romania nu are nevoie de un popor ii ajunge sa fie un pustiu arid in care dupa defrisarea padurilor nu vor ramane decat dune de nisip ca in muntii Atlas.
O precizare. La popoarele nordice, cei cazuti in lupta ajung in Walhala. Este firesc sa fie pretuiti de poporul lor, pt ca fiind in Walhala ei ocrotesc poporul.
Noi ii uitam pt ca n-am inteles invocarile din folclor care-l considera pe Stefan cel Mare un fel spirit viu care vegheaza Moldova si de aceea si Mihai Eminescu il invoca in Doina si pe Mircea si Tepes in Scrisoarea a III a. Oamenii merg sa se roage la sfinti pt ei.
Vrem nu vrem in RSR copiii au fost invatati sa-si iubeasca tara si sa-si respecte inaintasii, acum daca spui ca-ti iubesti tara esti extremist.
Maine vor fi marginalizati oamenii care nu se cred pisici. Poate ca-i mai bine ca vom dispare. Ortodocsia nu protejaza poporul. Intr-o zi tara va fi a persoanelor venite de pe alte continente pe care religia ii ocroteste in fata dezumanizarii si transformarii in fiinte cu insusiri de la zoo sau de la eurovizion…
Cat de inutila a fost moartea eroilor? Cat de dureroasa este viata lor in Rai, vazand ca s-au jertfit inutil pt ca tara este distrusa de prograsism.
Am înțeles că nu mai există viitor, pentru noi, pentru români. Când te sperii de propria umbră… „ Adevărul e întotdeauna frumos. Lașitatea, dezinteresul si pupincurismul, dezgustătoare.
ps. Trist este ca soldaților americani care au bombardat Bucureștiul si zona câmpurilor petrolifere din Prahova li s-au ridicat monumente ale respectului, dar românilor care au căzut răpuși de bombele aviației americane, nu. Încă o dovada de idolatrie desantata in fata partenerului strategic unu si un sfert si dispreț fata de fiii neamului. Încă o dovada ca tot ceea ce contează pentru cei aleși sau numiți în funcții este basca Americană, pupatul țurloaielor, satisfacerea tuturor dorințelor acestuia. Trăiască partenerul strategic 1 și nici într-un caz Romania prin trecutul si viitorul ei. Despre prezent ce să mai spunem? Arme, arme si iar arme pentru cei care stau cu bocancii peste părți din trupul tarii și drepturi cu nemiluita minorităților indecise în privința sexului dar foarte decise, foarte vocale și intolerante.
Trist este ca vom asista, azi mâine, ca mulți romani sa uite ca au avut bunici si chiar părinți si ca tot ceea ce va conta vor fi ei si doar ei, in timp ce Romania va continua sa fie batjocorita, furată și violata de puterile Occidentale si de clasa politica postdecembristă, securitate, justiție, învățământ, medicină și armată, armată aflata in moarte clinică din acuza statutului de intendent de bocanci și budă ecologică NATO.
II
De aceea zic: să nu uitați să cinstiți Ziua E-urilor Europei, dar să nu scoateți o vorba despre Ziua Independenței. Să onorații cum se cuvine holocaustul, dar să treceți cu vederea sfinți închisorilor. Sa va manifestați entuziasmul față de Ziua Diversității, dar să nu faceți nimic pentru familia tradițională. Să va împăunați de Ziua Americii, dar să stați cu securității în spatele vostru de Ziua Națională ca să ne dovediți cine e stăpân în tară si slugă pentru străinătate. Să cinstiți torționarii neamului, dar să înmormântați memoria trecutului.
„…cimitirele soldaților italieni, cu care nu ne-am bătut”?
Aici era mai bine dacă voroveai în nume propriu, regățene!
„…cultul strămoșilor este de fapt legătura trainică și nevăzută care ține o națiune unită”?
Ce „națiune unită”, cînd cu cei vii Regatu’ balkanik parșiv s-a purtat timp de 105 ani în Transilvania ca într-o COLONIE anexată?
https://www.banat.ro/academica/Vuia.htm
Iar „cultul strămoșilor”, pentru regățeni înseamnă minciuna de la Valea Uzului, și aproximativ 700 de morminte individuale ridcate în Transilvania, ale LAȘILOR opincari care au fost împușcați în spate cînd fugea’-‘napoi în septembrie 1916, în aventura anexionistă parșivă terminată cu CAPITULAREA din nov. 1917!
După anexare, în ’40și, unchiul mamei mele de lîngă Gyulafehérvár a fost trimis (la 21 de ani) pe front, de măgaru’ oltenesc Antonescu I., și „a căzut” undeva în Est, la Stalingrad sau la cotul Donului, iar arrmiya regățenească de că’t nici măcar nu s-a obosit s-o înștiințeze pe străbunica mea, mama lui! „Carne de tun”! Așa au murit sute de mii de transilvăneni, în timp ce unchii unor (mulți) regățeni ca unu’ dă Buzău care posta pe-aici în anii trecuți au dat șpăgile TRADIȚIONALE (papagalul se mai și lăuda aici, cu asta, și că LAȘUL ăla a ajuns MARE VETERAN!) și au fost atașati la Căile Ferate, în spatele frontului, așa că au scăpat vii și nevătămați din război! Cei care MAI SUNT… JAVRELE!
Nu a fost un esec al militarilor condusi de Sudent, insula Creta fiind cucerita. Pierderile germanilor, au fost de aproape 4000 de oameni morti, dar nu au esuat, au cucerit insula…Greseala lor a fost data de aroganta unor comandanti germani, care au refuzat ajutorul pe care voiau sa-l dea italienii, care se oferisera sa bombardeze masiv de pe mare, pozitiile aliatilor (britanici, australieni, neo-zeelandezi, greci). Astfel, germanii s-au confruntat cu pozitii bine fortificate si aparate, dar pana la urma, au reusit..Daca acceptau ajutorul italian, reuseau mult mai usor…
Tata a fost tot până la Brno, pătura cu care a făcut frontul e la mine…
Razboaiele la care a participat Romania au fost inevitabile, neutralitatea nu era posibila shi neparticiparea ar fi dus la moartea a mai multzi Romani foarte posibil totzi. Nu neg ca s-au facut shi gresheli cum a fost trecerea Nistrului in WW2 dar oricum multzi doreau atunci cum doresc shi U-Krainienii azi stergerea Romaniei de pe harta shi EXTERMINAREA poporului Roman. Atunci ei nu au reushit dar incerca iar azi.
@9:21:
Vorbeai despre opincarii care au infipt opinca in varful parlamentului de la Budapesta?
Sau iti inchipui ca transilvanenii meritau sa moara doar pentru interesul imperiului austro-ungar?